Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Yesterday’s tomorrow de Simona Vasilache

În colecţia Biblioteca Memoria a Poliromului a apărut recent reeditarea, în două volume, a Jurnalului lui Alice Voinescu, îngrijit de Maria Ana Murnu, cu o prefaţă de Alexandru Paleologu.

E, pe de-o parte, o recitire subiectivă, fiindcă amândoi cei implicaţi în ediţie au cunoscut-o pe doamna unor vremuri mai bune şi, pe de altă parte, o restituiredocument, a unei vieţi, a unei epoci.
Alice Voinescu, amestec de femeie de carieră, în accepţiunea anilor ‘30, mai restrânsă, poate, dar mai strălucitoare, şi de blândeţe plină de griji, de întrebări şi de îndoieli, dar şi de neabătut devotament şi iubire conjugală nu e, când începe jurnalul, la vârsta primelor drame. Nu consemnează întâmplări, cât filosofii. Profunzimi („îmi place să vorbesc cu câte o singură prietenă”), mai mult decât aglomerări de cancanuri. Şi, la patruzeci de ani trecuţi, o ciudată dorinţă de maturizare: „Mă bântuie ideea că am foarte puţin de trăit. Linia vieţii în mână e foarte scurtă. (...) Aş vrea aşa mult să mai trăiesc câţiva ani, să mă pot coace în sensul celor de acum.” Cumpăna dintre deceniile doi şi trei, când Alice Voinescu începe, la îndemnul lui Roger Martin du Gard, întâlnit la Pontigny, unde intelectualii vremii îşi puneau, subtil dar presant, problemele timpului, să ţină jurnal, trebuie să fi fost încărcată de promisiuni şi de spaime. Alice Voinescu face, portretizând prieteni, cunoscuţi, exerciţii de recunoaştere, eforturi de a-i citi pe cei de felul ei, oamenii unei lumi care o să se scufunde. Semnele degradării se înmulţesc: „Îmi pare rău că nu voi mai apuca timpul când şi la noi mahalaua se va occidentaliza, vorbesc şi de mahalaua celor din vârful societăţii! Mi-a fost dor de ţărani azi, toată ziua.” Mici gesturi de marginalizare pe cât o rănesc, pe atât o ajută să înţeleagă zădărnicia unor scheme de compromis. Societatea stă să se schimbe.
Visând la oameni care „pot să te omoare, dar o fac loial”, Alice Voinescu n-are cum să nu înregistreze superficialitatea, precipitarea măruntelor trădări spre marele dezastru. Eşecul de sistem, peste amărăciunea personală. Imaginea lui Enescu în seara când îi moare vioara e imaginea entuziasmului care se stinge, a vremii care se transformă, cu oameni cu tot. De aşteptat, şi totuşi şocant.
Bună parte din primul volum al Jurnalului, care se încheie în preajma Anului Nou 1943, e despre Stello, soţul Alicei, avocat. Om de lume nouă, frivol, seducător, care iubeşte ca un amant şi pe care ea îl iubeşte ca pe un copil. Cu efuziuni de profesoară, mereu pusă pe modelat. Şi nu e singurul pe care-l are în vedere. Efortul de a îndrepta alte vieţi, chin, de multe ori, se întâlneşte cu sentimentul zădărniciei, al vieţii care-i scapă. Înconjurată de tinereţe, pe care o soarbe cu încântare, se simte nu o dată irosită. „Ştiu că nu voi lăsa decât amintirea unui gest graţios, asta e totul”. Căutând mai multul, pe cât de dezamăgită, pe atât de severă, se disecă în ample pasaje în franceză, punctează, icicolo, în germană şi extrage, din căile vieţii ei, principii pentru educaţia tinerelor fete. Şi pentru autoeducaţie, pentru discernerea unui sens. Căutat în artă, în credinţa mai multor religii, în familiile prietenilor, privite ca mici studii de caz, în propria neîmpăcare cu eşecul ca femeie în intimitatea dezbrăcată de orice ipocrizii.
Peste toate dezamăgirile, deturnările, împlinirile într-o clipă de admiraţie pentru marea artă, sau într-o conversaţie reuşită, sau într-o conferinţă care a avut succes, Alice Voinescu nu încetează să caute, printre cei din jur, un om al viitorului. Nu-l găseşte, fiindcă realitatea tulbure din preajma războiului nu încarnează discuţiile de la Pontigny. Trecutul nu mai e valabil, mâine-le de sperat şi de temut încă nu a sosit.
Indignări şi naivităţi, asasinate, moartea, aproape simultană, a lui Iorga, de care Alice Voinescu se simte foarte aproape, şi a lui Stello, transformat, prin dispariţie, în sufletul-pereche, umplu agitaţii ani de la sfârşitul deceniului patru. Orori consemnate fără invective, cu aceeaşi secătuire a vitalităţii, a indignării fruste, care se anunţase de mai demult, dar cu o incredibilă luciditate. Nu cred că erau mulţi, în epocă, cei care să fi văzut lucrurile, precipitate şi haotice, cu acurateţea plină de nuanţe cu care le vede Alice Voinescu. Isteria istoriei pare s-o trezească din propriile reverii ale inutilităţii. Despre mâine-le unui ieri de care lumea se desparte ireversibil, din a doua parte a Jurnalului, urmează să scriu.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara