Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Yorgos Seferis şi romanul unei resurecţii în spirit de Simona-Grazia Dima

Yorgos Seferis, Şase nopţi pe Acropole,
traducere, note suplimentare, tabel cronologic şi bibliografie de Claudiu Sfirschi- Lăudat,
postfaţă de Victor Ivanovici,
Bucureşti, Ed. Omonia, 2007, Biblioteca de literatură neoelenă


Cel dintâi laureat Nobel pentru Literatură al Greciei (1963), Yorgos Seferis (1900–1971), cu studii la Paris, ulterior diplomat de carieră, poet, eseist şi critic literar care a reuşit să înfiripe o comunicare fertilă între tradiţia greacă şi avangarda europeană, a lăsat, la moartea sa, un straniu roman de factură vizionară, intitulat Şase nopţi pe Acropole, pe care îl citim într-o excelentă versiune românească. Autorul şi-a cizelat îndelung această operă, de a cărei tipărire nu s-a preocupat, cuprinzând în ea şi fragmente de jurnal, crochiuri, instantanee şi sugestii, o filosofie adâncă, dar mai ales un fior de iubire intensă pentru Grecia („Ellada, te-am purtat cu mine, în carnea mea. M-ai posedat ca un demon” – p. 82).
Compatriotul nostru Victor Ivanovici, stabilit în Grecia în anii ’80, se numără printre cei ce au atras atenţia asupra valorii de excepţie a acestei opere singulare, ce ar fi meritat un alt impact asupra literelor şi conştiinţelor ţării sale, afirmându-i actualitatea, prin rafinament, idealitatea înaltă şi tehnica extrem de modernă. Romanul invită la o lectură inepuizabilă, graţie multitudinii unghiurilor de lectură posibile, ceea ce creează un efect meandric, o senzaţie de mister permanent, imposibil sau chiar inutil de elucidat.
Una din lecturi ar putea urmări consonanţa cu fazele lunii în ipostaza ei de Hecate (precizate pentru fiecare capitol), alta un sens iluminatoriu, derivat din punctarea naraţiunii cu citate-cheie din opera lui Dante, 19 la număr. Am putea reliefa un nivel jungian al viziunii, aferent mentalului colectiv, dar şi unul de acută consonanţă cu epoca – de inspiraţie atât gidiană, cât şi pirandelliană, prin schema narativă însăşi a personajelor pornite spre o experienţă inedită, a reuniunii lor lunare pe Acropole, neapărat pe lună plină. Substratul acestei iniţiative este mistico-poetic, înglobând numeroase straturi culturale, cu accent pe astrul nocturn, suveran peste regatul morţilor, în vreme ce figurarea fiecărui suflet sub forma unei fiole cu apă ce-şi caută limanul prin vărsarea într-un fluviu ţine de o altă simbolistică, cea a unui ideal al coeziunii, ce ar trebui să mântuiască personajele, iar prin extensie, Grecia, debusolată. V. Ivanovici dedică neîndoielnicului substrat eschatologic al acestei bijuterii ficţionale două strălucite exegeze, una cuprinsă în însuşi romanul de faţă, indispensabilă cititorului, în sensul că dezvăluie conotaţiile mitologice ascunse în configurarea acţiunii şi a personajelor, iar alta în recenta carte de eseuri, Un caftan pentru Don Quijote (Ideea Europeană, 2011), o nu mai puţin profundă descifrare în cheie gnostică.
Fiecare sistem simbolic ar putea fi urmărit în finalitatea sa, până când sugestiile şi derivaţiile multiple s-ar anula reciproc, dacă nu ar avea o coeziune supraimagistică, dincolo de orice figurare plastică. De pildă, imaginea iniţială, a apei individuale vărsate în fluviu, este, finalmente, înlocuită cu alta, opusă în planul concret de existenţă, dar similară în esenţă, a soarelui, care, prin iubire irezistibilă (cf. Dante), ridică omul în spiritualitatea sa deplină, stabilizându-l (remarcăm aici o similaritate cu poezia lui Ion Barbu, Riga Crypto al său nefiind însă copt pentru lucrarea alchimică a luminii!). Marea, peştera (corespondentă cu valea de marmură unde are loc resurecţia Salomeii) sunt alte simboluri supraadăugate, ce le nuanţează permanent pe cele anterioare. Dar romanul este, simultan, şi unul de iubire, chiar erotic, ori unul de atmosferă, dar şi o frescă socială, valenţele din acest câmp semantic fiind clare şi robuste, în contururi de un relief net şi sever. Deşi aparţin actualităţii, personaje precum Salomea şi Lala se revendică de la fondul arhetipal, iar Stratis, naratorul şi alter egoul autorului, este poetul şi exilatul ce, întors în patrie, contemplă cu tristeţe o societate săracă şi periferică, năzuind s-o purifice din interior.
Multiplele piste de lectură sugerează o aventură spiritualcelestă cu direcţie surprinzătoare, de sus în jos, ca şi când scopul ultim nu este spiritualizarea supremă, ci renaşterea în formă umană (cu acel infailibil instinct meditereanean al formei, despre care Mircea Eliade vorbeşte atât de convingător), în materie deci! – conform epifaniei finale. O materie mântuită însă, purificată în matricea marmurei, printr-o metanoia datorată soarelui care transmută mentalul tulbure în lumină. Cu acest prilej, iubita moartă, Salomea, renaşte, graţie devoţiunii Lale şi a lui Stratis, într- o vedenie copleşitoare, suficientă spre a sfârşi apoteotic romanul însuşi. „Personajul acţiunii este Acropole. Ceilalţi sunt marionetele ei”, precizează autorul (p. 34), pentru ca, într-o scrisoare din 1934, să-şi mărturisească „ideea centrală”, care este „boala Atenei, boala de Atena”, mai presus de indivizii concreţi.
Luna exercită o mare influenţă asupra elementului acvatic („Nu uita torpoarea luminii de lună” – p. 201), ca mentor al personajelor (larvare!) în făgaşul comuniunii (aparente, doar, fiindcă gaşca se destramă curând, spre a-i lăsa să persevereze doar pe cei pregătiţi), încât drumul poate fi şi descifrat şi ca unul dinspre depravare spre iubire, de la lună spre soare. După cum Salomea renaşte într-o ipostază ideală, ziua în amiaza mare, pe Acropole, tot astfel, Grecia ar trebui să renască din provincialism şi luxură (gloata care acoperea locul cu mizeria ei – p. 39; într-o mănăstire niciun chip frumos, doar efigii de beţivi, de inşi sălbatici; peste tot, până-n noapte, cheflii zgomotoşi, kilometri de cozi la bordeluri), din precaritatea instalată în toate domeniile vieţii sale: „ce-i cumplit e că toţi acei bolnavi din Toledo [se face o paralelă cu opera lui El Greco, n. ns. S-G. D.] lăsaţi fără acoperiş s-au pripăşit în Grecia, betegi şi nebuni, toţi grămadă, şi bântuie pe drumuri. Şi cum să-i adunăm la un loc, când există atâţia pribegi?” (p. 15), se întreabă Stratis, abia reîntors. Aşa cum spune altcineva, „pe Acropole, pe timp de lună plină, vom găsi energia care să pună în mişcare apele noastre (...), dar se poate să găsim şi o altă forţă, care, foarte probabil, va ajuta scopului nostru. Forţa moştenirii lăsate de nemuritorii noştri străbuni” (p. 31), iar această meditaţie asupra continuităţii unei ilustre tradiţii, aptă a se lăsa convertită în realitate trăită este, poate, elementul cel mai înăl- ţător al romanului.
Dinamismul trăirii destramă impresia de fatalitate şi statism – există un suspans permanent, impresia fiind de trăire supramundană, dirijată de instanţe ascunse: „Tot ce facem pentru morţii noştri (...) o facem de parcă ar urma să se întoarcă. Sfârşitul, cel adevărat, nu-l poate pătrunde mintea umană” (p. 192). Finalul, brusc, este o străfulgerare a Paradisului ca apocatastază, restaurare a esenţei neîntinate, virginale. Salomea, deviată de la o cale fericită printr- un destin crud, revine la puritate în insula natală, unde petrece câteva zile de vis cu Stratis, în decorul bucolic vegheat de Sotiris, un ţăran credincios doamnei Bilio, cum se numea odinioară cea care moare curând şi inexplicabil, departe, de faţă cu Lala, ţinând în mână garoafe, simboluri al lumii celeilalte.
Ceea ce face Stratis pentru a se pune în relaţie cu străbunii are deci legătură cu Salomea, pe care, etern îndrăgostit, o resuscită prin sentiment. „Care dintre noi ia calea spre ceva mai bun – doar zeul o ştie” (p. 19). Tensiunea demersului necesar este definită printr-o antinomie: „Două rase au existat dintotdeauna în Grecia: rasa lui Socrate şi rasa lui Anytos cu şleahta lui. Prima dă măreţie patriei, a doua o sprijină în chip negativ pe prima. Însă acum, mi se pare, numai aceasta din urmă a mai supravieţuit – prima s-a spulberat” (p. 19). Aşadar, obsedat de legătura dintre vii şi morţi (p. 40), Stratis luptă cu decadenţa, dedicându-se unui ideal sublim: doar atingând absolutul, omul va şti ce are de făcut în lume, operă neîndoielnic supraomenească, dar cu finalitate grecească. Spiritul trebuie să se afle pe sine însuşi, nemişcat (p. 42), pentru ca, mai apoi, „lucrurile exterioare” să se mişte (armonios şi în spiritul adevărului, se-nţelege).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara