Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

In Memoriam:
Z. ORNEA de ---


Z. Ornea (născut la 27 august 1930 în comuna Frumuşica din judeţul Botoşani) a studiat Filosofia, la Universitatea din Bucureşti, între 1951-1995. După absolvirea facultăţii, devine redactor la ESPLA. în 1956 debutează, în Gazeta literară.
Având probleme "de dosar", îşi pierde postul, în 1959, şi lucrează ca librar, până în 1962, când se transferă, ca bibliotecar şi redactor, la Academia de Studii Economice. în 1968 revine în activitatea editorială, fiind numit redactor la Editura Meridiane. La sfârşitul lui 1969 se transferă la Editura Minerva, unde i se încredinţează conducerea redacţiei de istorie literară (în 1991 va ajunge director al acestei edituri). în 1973, îşi ia doctoratul în filosofie.
Prima sa carte, Junimismul, apărută în 1966, deschide o serie impresionantă de lucrări de sinteză consacrate curentelor de idei din cultura română. Lor li se adaugă biografiile unor personalităţi care au fondat asemenea curente: C. Dobrogeanu-Gherea, Titu Maiorescu, C. Stere. Numeroase alte volume ale lui Z. Ornea cuprind studii şi eseuri pe teme de istorie literară (o parte dintre ele publicate iniţial în România literară).
Practic, tot timpul care îi rămânea liber după îndeplinirea obligaţiilor sociale Z. Ornea şi-l petrecea la Biblioteca Academiei, dezgropând din "colbul vremii" trecutul literaturii române. Devotamentul său faţă de disciplina aleasă, ca şi capacitatea - ieşită din comun - de a interpreta şi integra în construcţii sintetice mii de informaţii i-au fost răsplătite de numeroase premii literare şi mai ales de respectul cunoscătorilor de literatură (inclusiv al adversarilor).
în mod curios, cel care a frecventat cu atâta asiduitate Biblioteca Academiei nu a fost şi membru al Academiei. Soarta i-a făcut şi nedreptatea de a-l obliga să asiste la dispariţia din viaţa culturală a Editurii Minerva. Ca o compensaţie, în ultimii săi ani de viaţă s-a bucurat de succes colaborând la Dilema şi România literară şi conducând Editura Hasefer. A murit în noaptea de 14 spre 15 noiembrie 2001 (după o intervenţie chirurgicală, căreia inima sa nu i-a rezistat).

*
Junimismul, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1966. * Ţărănismul, Bucureşti, Editura Politică, 1969. * Trei esteticieni, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1969. * Sămănătorismul, Bucureşti, Editura Minerva, 1970 (ediţia a II-a, 1972). * Poporanismul, Bucureşti, Editura Minerva, 1972. * Studii şi cercetări, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973. * Junimea şi junimismul, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975 (ediţia a II-a, 1998, în col. "Biblioteca pentru toţi" a Editurii Minerva). * Actualitatea clasicilor, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973. * Curentul literar de la "Contemporanul", Bucureşti, Editura Eminescu, 1977. * Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Bucureşti, Editura Eminescu, 1980. * Comentarii, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981. * Viaţa lui C. Dobrogeanu-Gherea, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982. * Opera lui C. Dobrogeanu-Gherea, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983. * Atitudini, Bucureşti, Editura Eminescu, 1984. * Viaţa lui Titu Maiorescu, vol. I-II, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1986-1987. * Viaţa lui C. Stere, vol. I-II, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1990-1991. * înţelesuri, Bucureşti, Editura Minerva, 1994. Anii treizeci - Extrema dreaptă românească, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995. * Fizionomii, Bucureşti, Editura Nemira, 1997. Medalioane, Iaşi, Editura Institutului European, 1998. Portrete, Bucureşti, Editura Minerva, 1999. * Glose despre altădată, prefaţă de Dan-Silviu Boerescu, Bucureşti, Editura Allfa, 1999.


în colaborare: A.D. Xenopol, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966. Falansterul de la Scăieni, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968.


Dăruit muncii sale

Cultura română îi datorează mult lui Z. Ornea, confratele şi prietenul plecat dintre noi pe neaşteptate, la mijlocul acestui noiembrie. Meritele lui sunt mari şi în multe domenii: în istoria şi critica literară, în istoria ideilor şi a mentalităţilor, în istoria vieţii publice şi politica din România secolelor XIX şi XX. A fost un mare editor şi un creator de discipoli în cercetarea literară, o activitate din ce în ce mai vitregită. Specia alcătuitorilor de ediţii, pe cale de dispariţie, a ocrotit-o cât a putut de mult, conştient de însemnătatea ei.
Ca om de convingeri, Z. Ornea a fost un democrat, un adept al dialogului, susţinător al valorilor autentice şi al tradiţiilor libertăţii în cultura românească. A repudiat obscurantismele de orice fel, a combătut cu tenacitate extremismul ideologic de dreapta.
Zigu Ornea era atât de mult dăruit muncii sale, misiunii pe care, din tinereţe, şi-a asumat-o în cultura română, încât s-a identificat cu această misiune până la pierderea de sine. Nu conta că era un om fragil, fiziceşte vorbind, că mâna cu care a scris multele mii de pagini i se chircise pe condei, nu conta că bucuriile comune ale vieţii, care pentru alţii erau totul, pe el îl ocoleau. Bucuriile, desfătările lui erau altele decât cele banale, care pe atâţia îi acaparează, îi confiscă. Bucuriile lui erau de alt ordin, mai înalt, şi erau legate, înainte de orice, de munca lui.
Lasă în urmă o operă de impresionante dimensiuni, rezultat al unor eforturi pe care nu ezit să le numesc titanice. Este autorul a zeci de tomuri, al sintezelor dedicate Junimii şi junimismului, sămănătorismului, poporanismului, ţărănismului, curentului de la Contemporanul şi altor curente literare şi de idei, al monografiilor atât de cuprinzătoare (viaţa şi opera) închinate lui Maiorescu, Gherea, Constantin Stere, toate clădite pe cercetarea, până la ultimul amănunt, a munţilor de documente.
Contempli zecile de cărţi care îi poartă pe copertă semnătura şi nu-ţi poţi stăpâni uimirea, o uimire dublată de admiraţie: toate acestea un singur om le-a scris, şi într-o singură viaţă?
În 1988, când muri Şerban Cioculescu, decanul de vârstă şi de prestigiu al criticii literare de atunci, deţinătorul la România literară al rubricii ,,Breviar", cui altuia decât lui Zigu Ornea să-i fi încredinţat rolul de a-l continua? Şi l-a continuat pe ilustrul predecesor cu mult har, săptămână de săptămână, vreme de treisprezece ani, adică până la propria-i moarte. Şi-l va continua şi puţin după. M-a sunat înainte de a se interna în spital pentru a-mi spune că mi-a lăsat la redacţie mai multe cronici, să avem pentru răstimpul cât va lipsi. Una a şi apărut, a doua apare în numărul de faţă, în care îi omagiem memoria, celelalte vor apărea şi ele.
Mă întâlneam cu Zigu Ornea măcar o dată pe săptămână, la redacţie, când îşi aducea ,,cronica ediţiilor" de fiecare dată marţea pentru numărul imediat următor. Venea mai totdeauna de la Biblioteca Academiei, a doua lui casă, în apropierea căreia se află redacţia noastră. Osteneala ceasurilor de muncă i se citea pe chip dar nu şi reaua dispoziţie. Dimpotrivă. Glumea şi gusta şi glumele altora. Era un minunat povestitor pe care nu te săturai să-l asculţi. Când pleca, ne părea rău, am fi vrut să mai zăbovească, să ne mai încânte cu ceea ce ne povestea şi cu umorul său. Acum a plecat definitiv şi nu-l vom mai întâlni decât în scrierile lui.


Gabriel Dimisianu




Un cărturar de neînlocuit

Z. Ornea a fost un om cald, îngăduitor, cu umor prietenos, un om lângă care te simţeai, chiar retractil fiind, în largul tău. A fost simpatizat unanim în lumea literară pe care o frecventez, iar aceasta în pofida deosebirilor de opinii ce se puteau ivi. Faptul este cu atât mai semnificativ cu cât opiniile se refereau la aspecte sensibile din trecutul românesc antebelic pe care Z. Ornea l-a cunoscut ca nimeni altul.
Ca cititor al ,,României literare", îmi dau seama că, oricât de pretenţios ar părea cuvântul, Z. Ornea este de neînlocuit. Aşa cum fusese cu ani în urmă pagina lui Şerban Cioculescu, şi aceea a lui Z. Ornea făcea corp comun cu autorul ei. Cunoaşterea atât de intimă a societăţii, a vieţii politice şi culturale autohtone pe o perioadă care coincide cu aceea a modernizării întrerupte de-al doilea război mondial şi apoi de comunism, cunoaşterea conjugată cu o poftă nesătulă de a se ţine la curent cu tot ce apărea nou în domeniu, nu se poate substitui. Şi a mai fost stilul cronicii, inconfundabil. Sobrietatea, absenţa oricărei intenţii de a străluci, devotamentul de a-i aduce în faţă, pentru un moment, pe acei oameni harnici care, din obscuritate, scot la lumină texte de nepreţuit, urbanitatea cu care Z. Ornea îşi formula rezervele, harul de a transforma o carte într-un scenariu în care livrescul se prefăcea din nou în viaţă trăită, îmbinarea relatării cu detalii extrase din propria, inepuizabilă, ştiinţă, toate acestea şi încă altele la cine să le mai găseşti?
Solidaritatea pomenită, cu editorii şi îngrijitorii de cărţi, venea dintr-o experienţă personală îndelungată de pe urma căreia am avut toţi de câştigat. Inadmisibila dispariţie a Editurii ,,Minerva", al cărei suflet îi fusese atâta timp, l-a marcat profund pe Z. Ornea. Poate că atunci s-a insinuat în el sentimentul unei anumite zădărnicii. Îşi vedea contestată de către spiritul primar agresiv propria trudă, după cum şi aceea a colaboratorilor şi continuatorilor săi. Sunt convins, însă, că nu s-a îndoit de sine. N-ar fi putut să nu ştie Z. Ornea că în ţara asta tristă şi plină de talente tocmai de cărturari de felul lui ducem lipsă. De ştiinţa lor de carte şi de entuziasmul lor.
Un ochi plânge şi celălalt râde când privesc raftul de cărţi lăsat moştenire de acela pe care, intrând joia după amiază în redacţia ,,României literare", nu-l vom mai întâlni. Sunt sigur că, deşi plin, el ar fi reuşit să facă în aşa fel încât să mai încapă volume noi. Pe de altă parte, destinul fiind cum este, să nu fim nesăţioşi. Atâtea câte sunt, aceste cărţi înseamnă mult. Ca să ne dăm seama cât înseamnă, să ne închipuim o clipă că nu le-am avea. Cu cât am fi mai săraci într-un domeniu esenţial pentru cunoaşterea noastră de noi înşine prin rădăcinile din care, contorsionaţi şi firavi, am crescut!
Ajunşi la vârsta când ne trecem cărţile unul altuia şi mari ,,junimişti" amândoi, citesc săptămânile astea corespondenţa lui Titu Maiorescu, iar pe noptiera alăturată văd biografia aceluiaşi, datorată lui Z. Ornea. Căruia, dacă vorbele acestea n-ar fi cumplit de convenţionale, i-aş dori să doarmă liniştit ca unul care ştie, acolo unde este, pentru ce a trăit.


Livius Ciocârlie




Avea încă multe de spus

Mi-a fost foarte drag Z. Ornea. Când îl vedeam apărând în uşa redacţiei, tacticos, cu teancul de manuscrise şi printuri sub braţ, simţeam nevoia să-l îmbrăţişez, să-l antrenez într-un schimb de ironii tandre, să-l ocrotesc de brutalitatea vieţii de fiecare zi. în acelaşi timp, însă, simţeam un fior de respect. Mă aflam în faţa unui om învăţat - unul dintre puţinii oameni învăţaţi din vremea noastră.
La cei 71 de ani ai săi, Z. Ornea avea încă multe de spus. Universul fără margini al literaturii române era în degetul lui mic. îmi plăcea să-l ascult. Vorbea întotdeauna în cunoştinţă de cauză. Sau nu vorbea.
La fel de serioase (ceea ce nu înseamnă lipsite de umor) sunt şi cărţile sale. Fiecare frază din ele are acoperire în informaţii şi idei. "Nu ştiu de ce aş mai trăi, dragă Alex, obişnuia să-mi spună în ultima vreme. Cărţile mi le-am scris. Iar de viaţă, m-am cam plictisit." Nu-şi scrisese toate cărţile - ca dovadă, publica în continuare câte una, în medie, pe an. Iar de viaţă nu se plictisise - cum să se fi plictisit un om care îi molipsea de seninătate şi de plăcerea de a munci pe cei din jur? Spunea ceea ce spunea numai pentru că îşi presimţea sfârşitul şi voia să plece dintre noi decent, fără să se lamenteze.
Astă-vară, la mare, mă invita să alergăm împreună dimineaţa pe faleză, să facem - cum spunea cu un secret amuzament - jogging. Acceptam. Acele alergări în tandem erau, probabil, de un umor nebun, pentru un eventual spectator. Goneau alături David şi Goliath. Eu am înregistrat însă - selectiv - doar sentimentul alergării umăr la umăr cu Z. Ornea. Sunt mândru că au existat în viaţa mea acele dimineţi.
Nu de mult, l-am vizitat pe Z. Ornea la Editura Hasefer. Trona în mijlocul unor teancuri de cărţi bune şi al unei mulţimi de femei inteligente. A fost foarte generos cu mine (dar numai în ceea ce priveşte cărţile). M-am întors acasă încărcat de pachete cu cărţi, de parcă l-aş fi vizitat pe Moş Crăciun.
A mai dispărut un personaj luminos din viaţa noastră literară. Se va spune că nu-i nimic de făcut. Şi totuşi este. Să încercăm să fim şi noi ca el, ca să nu se facă prea mult întuneric în jurul nostru.

Alex. Ştefănescu






Milionul lui Zigu

Când directorul Minervei făcu să apară romanul meu Căderea în lume în importanta instituţie naţională Biblioteca pentru toţi - alegerea aparţinându-i în întregime - el mi-a şoptit pe tonul său puţin haios, în astfel de împrejurări, că voi încasa un milion de lei!
Era prima dată când primeam o informaţie atât de generoasă... Ne aflam în 1994. Pe vremea aceea, un milion încă mai era milionul din declaraţia glumeaţă a lui Balzac: Je t'aime comme un million!...
Ştiu că mă apucase un fel de vertij. Zigu îl provocase, calculat, deşi cu tremurul unei emoţii fraterne, grijuliu stăpânită...
Cine citea pagina săptămânală a lui Zigu, în România literară, va avea, de aici înainte, senzaţia unei ferestre brusc zidite, pe unde pătrundea de obicei o lumină puternică, matinală.
Un scriitor însemnat moare întotdeauna de două ori, pentru cititorii fideli: întâi, fizic, pe urmă ca un deţinător unic al sistemului de combinaţii de semne hărăzită posterităţii, celor ce vor veni şi vrând să înţeleagă, ceea ce, în lipsa sursei, ar fi greu de înţeles...
Altădată, prin 1985-86, într-o noapte, veneam pe Victoriei în jos cu Dacia mea câştigată la CEC. Era tot prin noiembrie. Întunericul cădea repede. Şi, la un moment dat, prin parbriz văzui, pe trotuarul Academiei, o siluetă zgribulită, o apariţie de roman crepuscular sau mateină... Am oprit maşina cam la o sută de paşi depărtare, şi m-am adresat însoţitorului din dreapta: Pun pariu cu tine că acela e Zigu!...
Abia ieşit din sala de lectură, Zigu înainta în grabă pe trotuar. Când a ajuns în dreptul maşinii, staţionând pe dreapta, l-am claxonat stăruitor...
Îl salutai astfel, în noapte, pe singuraticul atlet instalat în fruntea plutonului, îndreptându-se spre linia de foc, de unde începe, de fapt, eternitatea...
Cultura română pierde o imensă valoare.

Constantin Ţoiu





Magistratura probelor

Împrejurarea că Zigu Ornea nu şi-a putut sărbători o jumătate de secol de istoric literar, de istoric al ideilor şi de editor, în această lume în care literatura a devenit o cenuşăreasă, iar studiul ei sub raportul stabilirii de texte, al şcolilor, curentelor, datelor caracterizatoare o ocupaţie interesând un cerc social din ce în ce mai restrâns, este, desigur întristătoare, în acest carusel al efemerităţii în care adastă oricare existenţă omenească.
Era mai mult decât prezenţă, a fost un gaj al posibilităţii raţiunii de a-şi omologa triumfurile, în seninătate, bazată pe magistratura probelor, măsură, experienţă, rezistenţă la ispita de a împrumuta termenii adversarului. Şi ignorând atât atu-urile ce i-ar fi revenit prin hazard, cât şi mizeriile ce tot de acolo i se puteau trage - şi de care n-a dus lipsă.
Pentru istoricul literar care aşteaptă ieşirea de sub teasc a unei ediţii de opere, a unei restituiri culturale, spre a i-o supune ca unei instanţe de superioară autoritate, care aşteaptă, aşadar, momentul cu speranţa, ba chiar cu acea vanitate auctorială fără de care poate că încă şi mai puţini ar mai ţine condeiul în mână, dispariţia lui Zigu Ornea devine şi o farsă de destin personal. Cazul şi al celui ce semnează aceste rânduri.
Asta pentru că în cronica sa, afară de nararea generală a temei, de stricta evaluare axiologică, de stabilire a valorii cărţii sub raportul interesului general, al acribiei editorului, aflai cu regularitate un surplus de date, ţinând evident de erudiţie, note inedite sprijinind o concluzie, pe modelul unor mari critici precursori.
Dar a pierde nume mari mai înseamnă şi a aparţine unei culturi vii, importante!


Barbu Cioculescu





Cu aceeaşi discreţie


În mai bine de douăzeci de ani, eu am cunoscut doi Zigu Ornea. Pe unul îl chema Z.Ornea, era autorul nelipsit al unor articole îndesate despre cărţi, despre ediţii, despre vasta lume de hîrtie în care se amestecau cele mai felurite personaje şi evenimente, al unor studii de-a dreptul inhibante pentru mîinile nedeprinse îndeajuns cu exerciţiul fizic, în care panoramarea convieţuia cu privirea monografică şi ideile cele mai incomode se învecinau fără crispare şi alcătuiau, împreună, una dintre cele mai fascinante ţesături de fapte, ideologii, doctrine, aventuri şi drame ale istoriei. în aceste cărţi care curg în albii largi, ale căror suprafeţe molcome abia camuflează erupţii spectaculoase şi prăbuşiri în gol, există o dimensiune balzaciană, o lăcomie irepresibilă a invenarului, a observaţiei, a analizei şi, în mod evident, o enormă vocaţie de romancier care n-a apucat încă să-şi ardă fişele. Acest Z.Ornea a căpătat, în imaginaţia mea de la douăzeci de ani, din cale afară de disponibilă, conturul unei forme naturale, al unui dat obiectiv, cum ar fi un deal cu calota amplă sau o formaţiune minerală abia atinsă de vegetaţie. A căpătat dimensiuni eroice şi o natură incoruptibilă.
Pe celălalt, pe cel de-al doilea, l-am cunoscut mult mai tîrziu. L-am remarcat, mai întîi, ca personaj, ca pieton prin zona intersecţiei străzii Buzeşti cu Occidentului, mergînd în aceeaşi direcţie, la aceleaşi ore şi cu aceiaşi paşi aproape imponderabili. Mi-a sărit în ochi exact din acele pricini din care unii oameni trec o viaţă neobservaţi. M-au surprins aerul lui uşor absent şi stereotip, trupul lui contorsionat, în pragul imploziei, fragilitatea lui sigură şi puternică, dacă oximoronul nu este acum o impudoare. Cînd am aflat că acest pieton precar este Zigu Ornea şi că traseul invariabil lega organic, ombilical aproape, trupul său plăpînd de Bibiloteca Academiei, am avut un mic şoc şi o scurtă dezamăgire. Viziunea mea eroică s-a cutremurat pentru o clipă. Nu puteam să-l împac pe balzacianul meu Z. Ornea cu făptura ternă şi cu apariţia de antierou a lui Zigu Ornea. Şi nu pot s-o fac nici acum. Pentru că, în mod cert, sînt sau, mai bine zis, erau, doi Zigu Ornea. Cel din cărţi s-a mutat definitiv în spaţiul eroic şi incoruptibil al Bibliotecii, iar celălalt, pietonul cu trupul împuţinat şi casant, a dus implozia pînă la capăt şi s-a resorbit cu aceeaşi discreţie cu care se strecura zilnic prin mulţime. Dumnezeu să-l odihnească!


Pavel Şuşară