Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Zbor şi prăbuşire de Marina Constantinescu

Cînd am plecat la Timişoara să văd Pescăruşul lui Yuri Kordonsky, ştiam că şi Claudiu Goga repetă acelaşi text la Teatrul de Comedie. Coincidenţele astea incită. Şi se transformă într-un exerciţiu teribil pentru orice om de teatru bucuros să însoţească idei, gînduri, obsesii, accente regizorale, cheia fiecărui spectacol, performanţa actorilor sau aşezările în spaţiu, nota costumelor sau cromatica imaginilor. Pentru orice spectator, fiecare desen contaminează ochiul şi mintea, care se impregnează de tuşe zdravene, de o stilistică ce poate să re-aşeze anumite structuri umane şi teatrale. Pescăruşul este, din punctul meu de vedere, cea mai dificilă dintre piesele lui Cehov. Pentru că este vorba despre teatru, în primul rînd. Pentru că este cea mai implicată, să spunem, în viscerele creatorilor. Înăuntrul fiinţelor lor, „prin haosul visurilor şi imaginilor”, cum spune Treplev la finalul actului al patrulea. Sfîrşit de aşteptare, secat de neiubire şi de propria-i neputinţă. Cele două spectacole sînt complet diferite. Ceva le leagă, acum şi aici. Dinamică, o citire a piesei eliberată total de prejudecăţi instalate solid în istoria teatrului. În amîndouă „citirile”, personajele sînt perfect calibrate, solid definite regizoral, nu se mai simte prejudecata iscată în jurul unui personaj sau al altuia, de regulă Arkadina şi Trigorin. De fapt, se topeşte clasificarea de personaj principal şi secundar. Sînt numai protagonişti. Şi Kordonski, şi Goga rad etichetele despre Trigorin, de pildă. Ca şi Serebreakov din Unchiul Vanea, Trigorin este un ratat. La Claudiu Goga, este o imagine de succes de marketing . Fără substanţă. El însuşi mărturiseşte asta, amar, Ninei. Şi poate este una dintre replicile care ţin întregul personaj. Devoalîndu-se, Trigorin invită la re-citire. Re-citirea creează alte cîmpuri de forţe, alte direcţii şi alte tipuri de vulnerabilităţi. Cred că de aici pleacă totul, şi la unul, şi la celălalt dintre aceşti regizori. La un moment dat, nu mai ştii dacă cel pe care îl vezi chiar este aşa cum îl vezi sau este proiecţia şi construcţia ta. A ceea ce vrei tu să fie. Şi cum, mai ales. Dimensiunea lui Trigorin o dă perspectiva vanităţii Arkadinei. Ca reuşita ei să fie convenabilă ca proporţii, şi iubitul, ca şi poveştile despre carieră şi succes trebuie să aibă aură. Greutate. Şi dacă nu au – sau nu au cît trebuie – Arkadina, ca cei mai mulţi dintre noi, supralicitează. Acest surplus, acest adaos al Arkadinei îi suceşte minţile Ninei Zarecinaia. Şi îi este fatal.
Ca să desfaci cu adevărat Pescăruşul, trebuie să pleci, cred, de la traducere. Regizorul Claudiu Goga a lucrat pe o traducere semnată de Maşa Dinescu din care se simte nu numai dinamica limbii de astăzi, de acum, nu doar ritmul rostirii şi al dialogului din noi, dar apar anumite puncte de forţă, pe care regizorul şi le-a dorit, le-a semnalat, probabil, şi pe care se poate sprijini în demersul său. De aici, o altă tensiune, un alt tempo, mai ales în prima parte a spectacolului. Urmărind scenă cu scenă, întreaga construcţie, încă o dată şi încă o dată, două nume mi-au venit în cap. Primul, Rică Manea. Şi el vedea lumea nepoetizată şi antiromantică în Pescăruşul pe care l-a făcut în 1982-1983, la Teatrul din Reşiţa, un tip de cinism care îţi taie răsuflarea. Al doilea, Michael Haneke. În oricare din filmele acestui regizor estet, filosof, muzician, un intelectual cu rasă pură, poveştile cele mai cumplite şi mai insuportabile din viaţă sînt jucate alb de actori. Suferinţa şi deşirarea nu sînt la vedere. De fiecare dată, şi în Panglica albă, şi în Amour, şi în Cache sau în Profesoara de pian, cruzimea, răul, violenţa, durerea sînt undeva foarte în spatele gestului, jocului, felului în care se spune o replică sau este condusă o relaţie. Este încă şi mai greu de privit şi de suportat pe scenă acest tip de cinism. Lumea lui Cehov este şi o lume cinică. Acesta este codul în care Claudiu Goga îşi amplasează Pescăruşul de la Teatrul de Comedie. El face o disecţie aş zice nemţească asupra textului. În sensul celor spuse de Manea. Cu atît este mai mare impactul ţesăturilor care se fac şi se desfac pe dedesubt, care cresc şi înghit visele personajelor, precum şi orice tentativă de descătuşare. Emoţia se acumulează, creşte, măreşte cadenţa, fiecare faptă nouă este încă o şarjă, aduce un soi de alertă nerostită, ascunsă, ţinută mereu departe de ochii cuiva. Această lume măcinată de plictiseală, lipsită de dinamică, de acţiune, năucită de propriile- i neputinţe, de ipocrizie, de o inventată celebritate pare pusă sub lupă, pur şi simplu. Dezgolită de măşti şi mărită enorm. Legăturile, de orice fel, sînt mai degrabă eşecuri. Iubirile închipuite sînt ca nişte strigăte disperate. Nu există reciprocitate în iubirile de aici. Pe această observaţie stă spectacolul de la Comedie. Mult mai mult decît oricare altul pe care l-am văzut. Relaţiile şi asemănările fizice aduc împreună personajele două cîte două – Treplev, Trigorin, Maşa, Polina – iar al treilea apare din umbră, pentru ca să ia locul cuiva, să topească tripleta, să năruie visul. Medvedenko o iubeşte pe Maşa, Maşa îl iubeşte pe Treplev, Treplev pe Nina, Nina pe Trigorin. Un prim lanţ. Al doilea: Polina îl iubeşte pe Dorn, Dorn pe Arkadina care îl preferă pe Trigorin. Două lanţuri cu un singur nod: Trigorin. Care se iubeşte pe sine. Amestecul acesta de iubiri pătimaşe, înăbuşite, înghesuite într-un suflet în care nu încap creează în timpul spectacolului o atmosferă de o emoţie irespirabilă. De disperare. Ca ţipătul ameninţător al pescăruşului cînd se apropie de pradă. Fiecare e prizonierul propriului univers. Mare sau mic. Al propriilor neîmpliniri, amînări, handicapuri sufleteşti. Prizonierul sumei de frustrări acumulate. Al distanţei între ceea ce ar fi vrut să fie, între ceea ce vorbesc despre ele şi ceea ce sînt cu adevărat personajele de pe scenă în momentul mărturisirii. Dincolo sau dincoace de cortine, de transparenţe şi de aparenţe. Substanţa metafizică a formulei din acest spectacol vine din tonuri de glas, din căutarea umbrei, a luminii şi a întunericului din cutia neagră şi din viaţă. Unde este iubirea? Peste tot şi niciunde. Sau doar în pămîntul în care Treplev o îngroapă aproape de vie pe Nina.
Doar Nina evadează. O vreme. Doar Nina zboară. De aceea, înfrîngerea ei pare şi nedreaptă, şi insuportabilă. Tot ce se întîmplă între Nina şi Treplev în finalul acestei viziuni regizorale este copleşitor şi pentru că felul în care este construită scena iese din schema spectacolului. Nina şi-a asumat zborul, îşi asumă şi căderea. Prăbuşirea ei la picioarele lui Treplev, urlînd iubirea pentru Trigorin este imaginea pe care o voi purta mereu pentru această montare.
Suportul esenţial al analizei lui Claudiu Goga este trupa pe care şi-a ales-o. Trupa, ca echipă, ca vibraţie, ca sistem de comunicare şi de susţinere continuă a „celuilalt” pe scenă, dar trupa ca sumă extraordinară de personalităţi. Personalităţi care şi-au asumat propunerea lui Goga într-o manieră remarcabilă. Absolut fiecare actor şi fiecare personaj are un moment al lui, impecabil desenat, impecabil jucat. Mirela Oprişor, o Maşa cu două feţe, înainte şi după căsătoria cu Medvedenko. Lipsită de prejudecăţi, îndrăzneaţă în cuvînt şi faptă, emo, puternică şi nonconformistă, pentru ca să intre apoi în şir, în şablonul soţiilor delăsate, grase şi şleampete după naştere, ştearsă, fără replică, moartă şi nefericită ca doliul pe care îl poartă în suflet şi în haine. Carmen Tănase face o bijuterie din Polina sa. Tot în dublă ipostază. Elegantă, senzuală, femeie în preajma lui Dorn, cu un farmec ludic, educat, cu o anumită retorică în rostirea unor replici. Ştearsă, pierdută printre broboade, aproape mută şi deloc în apele ei în preajma soţului Şamraev. Cînd Cătălina Buzoianu a făcut Pescăruşul la Teatrul Mic, abia puteam să-mi iau ochii de la Dorn-ul lui Mircea Albulescu. Aceeaşi stare am trăit-o şi acum, urmărindu-l pe Vladimir Găitan cu aerul cuceritor şi vulnerabil al doctoruluirezoneur, al martorului-comentator, al seducătorului cu simţul măsurii, al unui personaj cu un ludic rafinat, inteligent, intuitiv, cel care domină scena cu autoritatea lui, cel care este mereu de partea lui Treplev, cel care îi vesteşte moartea plîngînd în hohote, cel care se lasă răsfăţat şi dorit de Polina, ştergînd-o la momentul potrivit pe urmele singurătăţii sale devastatoare. Pe Alexandru Pavel îl ştiu de cînd era student. L-am văzut în tot ce a jucat, cred. M-am temut, nu de mult, că a uitat, chiar înainte să înveţe zdravăn, cum e cu smerenia şi cu modestia în teatru, cu îndoiala. Ce a făcut aici, în acest Treplev, şi cum, mi-a risipit din teamă. Sper ca tot ce va avea şansa să facă de acum încolo să plece de la acest nivel, mai ales cel atins în partea a doua a spectacolului, în actul al patrulea. De la maturitatea şi fragilitatea acestui Treplev care aşteaptă în vîrful picioarelor şi aplecat ca o salcie, singur în faţa destinului ca fiecare dintre noi, ca Nina să spună că îl iubeşte. Şi că se întoarce. Devitalizat – aşa cum este copacul din actul al doilea şi viaţa acestor personaje, secat de suferinţă şi de aşteptare, Treplev al lui Alexandru Pavel moare, se scurge cu fiecare cuvînt dezlănţuit, rostit din furie şi din revoltă de Nina. Stă şi îndură. Au dispărut formele noi ale teatrului şi gesturile rebelului din el. Este un bătrîn împietrit. Ar putea oricînd, în orice secundă, să învie. Dacă ea s-ar întoarce. Stă la pîndă ca un vînător. Iar eu, spectatorul, nu respir. Să nu pierd învierea lui Treplev. Mă simt ca într-o biserică. Rugăciunea se spune în gînd. La o întindere de braţ e lumea. Arkadina, Trigorin, Dorn, Maşa, Polina... joacă la loto. Şi moartea dă tîrcoale iubirii şi vieţii. Tot în scena aceasta aş remarca-o şi pe Anca Dumitra, Nina. Este ceva ca debutul în teatru să fie cu acest rol, în această regie, pe o scenă atît de importantă, cu istorie, în acest context. Mai stridentă în prima parte, ca şi Alexandru Pavel, mai neacoperită actoriceşte în cîteva scene, nostimă în altele, aici găseşte tonul just pentru personajul său, Nina, şi pentru toate relaţiile trăite sau abandonate, pentru zbuciumul ei, pentru pierderea lui Trigorin şi pentru moartea copilului lor. Pentru zborul eşuat şi pentru prăbuşirea din cerurile înalte. Corpul ei frisonează, vocea, este în transă. Uneori, numai în transă se poate spune adevărul. Florin Dobrovici, Sorin şi Gheorghe Dănilă, Şamraev sînt construiţi în pandant, ca un contrapunct la ce se întîmplă. Ca două personaje din altă lume, care nu înţeleg mare lucru, care trăiesc în amintirile la care fac mereu apel, în parfumul unor păpuşi mari, uşor deteriorate de diferite afecţiuni, de alcool, de margine de lume şi sfîrşit de lumi. Este fineţe în jocul lor, poezie şi un dram dintr-un clovn trist. Emilia Popescu, Arkadina şi Ştefan Bănică, Trigorin îşi conduc poveştile personajelor eliberaţi, în primul rînd, de clişee. Deşi colaborarea lor are ani, în spectacol se vede ce este mai important: prospeţime şi experienţă. Arkadina şi Trigorin din spectacolul Pescăruşul de la Teatrul de Comedie, Emilia Popescu şi Ştefan Bănică, în spaţiul gîndit de scenografa Lia Dogaru şi cu costumele scenografei Liliana Cenean definesc cinismul din piesa lui Cehov. Pas des deux. Cu două mari poticneli. Două mari crize în care măştile se prăvălesc, iar disperarea se revarsă. Pierd controlul. Atît de bine calculat. Imaginea publică se face ţăndări. Nu mai sînt nici actriţa cea mare, nici scriitorul celebru. Faţă în faţă stau un bărbat şi o femeie îngenuncheaţ i de minciună şi ipocrizie. Două victime ale propriilor vanităţi. În jocul lor riguros şi rece, după scena din actul al treilea există un punct şi de la capăt. Cioburile se vor lipi, dar asta se va vedea mereu în ce va urma. Alte două marionete ce se învîrtesc anost în spaţiul unor paşi de vals tulburător. Care nu-i atinge. Nici realitatea nu-i atinge. Nici ne-iubirea. Nici moartea. Călătoresc inerţi prin haosul visurilor de mult îngropate.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara