Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Zburdălniciile inimii şi ale minţii de Tudorel Urian


Memoria ca zestre primul volum din confesiunile Ninei Cassian se desface precum rachetele de la NASA, în trei trepte: primul nivel îl constituie un jurnal ţinut de poetă în perioada 1948-1953. Comentariile asupra acestui jurnal, datînd din anul 1975, constituie cel de-al doilea nivel. În fine, stabilită în SUA autoarea are o nouă viziune – să-i spunem, definitivă – asupra jurnalului, dar şi asupra comentariilor din 1975. Întregul funcţionează ca o versiune personală a Ninei Cassian la ceea ce, pe urmele lui François Furet, s-ar putea numi sfîrşitul unei iluzii. Altfel spus, jurnalul din perioada 1948-1953 dă măsura unei sublime şi generoase iresponsabilităţi. Urmează trezirea din 1975, camuflată în text de teama represiunilor politice, şi mărturisirea plenară a lucidităţii dobîndite, după stabilirea în Statele Unite ale Americii, de unde chipul înfricoşător al regimului comunist putea fi privit ca o hîdă mască de carnaval.

Din punctul de vedere al cititorului de azi partea cu adevărat interesantă a acestei cărţi este jurnalul iniţial, scris în anii instaurării puterii comuniste. După evenimentele din decembrie 1989, piaţa cărţii din România a fost invadată de jurnalele şi memoriile unor oameni care, după puterile lor, au încercat să înfrunte teroarea comunistă şi care au plătit cu ani grei de închisoare vini reale sau imaginare. Citind mai toate cărţile de memorii apărute în ultimii ani, cineva care nu a trăit în ţară ar putea ajunge la concluzia că românii au fost un popor de rezistenţi şi că, inclusiv cei angrenaţi în punctele cheie ale mecanismelor de putere, s-au întrecut în a sabota din interior regimul comunist. Mult mai palidă este producţia de confesiuni ale celor care au crezut în „puterea populară”. Aceştia fie şi-au ars jurnalele imediat după revoluţie, fie nici măcar nu le-au scris, fiind prinşi cu lupta de clasă. De aceea, un jurnal precum cel al Ninei Cassian, în care autoarea îşi dezvăluie fanatismul pro-comunist are o valoare istorică incomensurabilă. E drept, pe această picătură de sînge aparţinînd vieţii autentice autoarea pune două straturi de bandaj, dar important este faptul că urma este încă vizibilă şi ea trebuie analizată cu toată atenţia.

Jurnalul Ninei Cassian din perioada 1948-1953 s-ar putea numi Erotism şi proletcultism. Chiar dacă, la vîrsta de 24 de ani este deja la al doilea mariaj şi flirtează detaşat cu toată lumea (un plus evident, totuşi pentru Marin Preda, Geo Dumitrescu, Virgil Teodorescu, Kindy, Ioji) nimic nu confirmă existenţa celor aproximativ 1000 de bărbaţi despre care, într-o carte pe alocuri sordidă, Istoria literaturii române de azi pe mîine, Marian Popa spune că i-ar fi marcat viaţa erotică. E drept, tînăra poetesă este în permanenţă ambetată de amor, dar, deşi gîndul îi zboară în multe direcţii, pare a manifesta o trainică dependenţă fizică de soţul său Ali (Al. I. Ştefănescu). Amatorii de cancanuri din lumea scriitoricească ar putea fi dezamăgiţi la acest capitol. Dar nu trebuie să piardă nădejdea... Cine ştie ce surprize pot aduce volumele viitoare. Pentru că la francheţea şi voluntarismul Ninei Cassian totul este posibil. Lăsînd gluma la o parte, acest jurnal din anii de început ai comunismului este un formidabil document privind viaţa cotidiană în Olimpul proletcultismului. Este incredibil cum o persoană cultivată precum Nina Cassian, cu o serioasă şi complexă pregătire artistică (pe lîngă studiile filologice de la Universitatea Bucureşti a frecventat cursuri de teatru, pictură, muzică şi compoziţie), care a debutat editorial în anul 1947 cu un volum de factură avangardistă La scara 1/1, a ajuns să se înscrie într-o competiţie a stupidităţii, suferind la modul cel mai sincer atunci cînd avea sentimentul că versurile sau cîntecele sale de slavă adusă partidului şi conducătorilor săi nu erau suficient de apreciate. Imediat după război Nina Cassian care activase şi în ilegalitate, a făcut parte dintre mandarinii nou instalatului regim comunist. Se înşală însă cine îşi imaginează că viaţa de mandarin al regimului comunist era una uşoară. Nesiguranţa pe care o trăiau liderii politici (cazul Lucreţiu Pătrăşcanu a demonstrat cît de mică era, în epoca respectivă, distanţa dintre fotoliul ministerial şi plutonul de execuţie) se făcea simţită şi la nivelul scriitorilor care proslăveau regimul. Dacă în timpul unui discurs al unui lider politic numele unui scriitor era omis dintr-o înşiruire, aceasta echivala cu o dramă pentru cel în cauză. El putea să-şi imagineze scenarii dintre cele mai cumplite, toate avînd ca punct de pornire căderea sa în dizgraţie. E drept, mandarinii îşi petreceau verile la mare şi iernile la Sinaia, erau oaspeţi permanenţi ai vilelor de creaţie şi clienţi de nădejde ai fondului literar, dar cea mai mică greşeală putea duce la pierderea tuturor acestor privilegii şi, mai mult, la excluderea din partid a deviaţionistului. Privind astăzi munţii de moloz de „literatură” proletcultistă pare greu de crezut că publicarea unor astfel de (sub)producţii nu era chiar floare la ureche. Existau nişte standarde ale genului, la puritatea cărora vegheau activişti nu prea duşi pe la şcoală, dar căliţi în luptele cu duşmanii de clasă. O imagine prea artistică, o metaforă prea îndrăzneaţă, un epitet insuficient îmblînzit erau considerate reminiscenţe ale artei burgheze şi, implicit, puteau să ducă la scoaterea deviaţionistului din viaţa literară (dacă lucrurile se opreau aici se putea vorbi de varianta fericită). Fiecare poet proletcultist trebuia să fie receptiv la sfaturile „îndrumătorului”, deţinătorul adevărului absolut în materie de ideologie stalinistă. Rolul acestora era esenţial pentru că aşa cum recunoştea Nina Cassian în 1975, „oricîtă dăruire şi sinceritate ar fi manifestat în scrisul lor, ei (poeţii – n.m.) trebuiau să înţeleagă că, fără ajutorul îndrumătorilor, n-ar fi fost în stare să scrie o operă angajată, pe măsura cerinţelor Partidului şi Poporului” (p. 171). Publicarea de versuri proletcultiste în ziarul „Scînteia” reprezenta visul suprem, apogeul carierei oricărui poet proletcultist. Chiar şi versificatorii cei mai rutinaţi aşteptau cu teamă verdictul responsabililor de la gazeta partidului. Pentru că posibila publicare echivala cu un certificat de clasicitate, constituia proba armonizării perfecte dintre forma „artistică” şi puritatea doctrinară. Fireşte, aceasta nu-l scutea pe cel cauză de o la fel de rapidă mazilire în cazul în care viitoarele sale poeme nu s-ar fi ridicat la aceleaşi înalte cote valorice. Sau dacă în locul funcţionarului care îi dăduse binecuvîntarea ar fi apărut altul, cu pretenţii literare schimbate. Totul era o perpetuă nesiguranţă, pe care ne străduim să o înţelegem astăzi, nu fără un foarte acut sentiment de oripilare: „Iar constat că scriu rar aici. Motive, destule. Iată eşecurile: cîntecul meu pentru „Scînteia” nu s-a cîntat în programul de la Arenele Libertăţii, serbarea la care a asistat guvernul. Cu Ali nu sînt în cele mai bune relaţii. Apoi, aseară, am avut impresia că Partidul nu are încredere în mine. Faptul că nu mi s-a cîntat cîntecul, că nimeni nu mă prevenise, că poezia făcută împreună cu Tornea a fost anunţată ca fiind numai a lui – mi-au creat un moment de depresiune...” (p. 163) În vremea acestor cumplite suferinţe alţii, mai fericiţi, beneficiau gratuit de binefacerile reeducării sau respirau (dacă mai puteau) aerul tare de la Sighet. Stiau mandarinii regimului de ororile sistemului concentraţionar? Auzise Nina Cassian de Adriana Georgescu sau de Elisabeta Rizea? Întrebări la care, spre cinstea ei, Nina Cassian are curajul să răspundă cinstit, din proprie iniţiativă, chiar şi cu o întîrziere de cîteva decenii: „M-am gîndit adesea, parcurgînd jurnalul meu din «obsedantul deceniu», că e inadmisibil să nu pomenesc decît în trecere despre dramele din afara gintei noastre (deşi am avut şi noi contribuţiile noastre), mă refer la arestările care aveau loc, majoritatea nemotivate sau motivate pe criterii de luptă de clasă sau de adversitate faţă de regim, unele de o deosebită perversitate, cruzime şi brutalitate, soldate cu vieţi pierdute sau desfigurate. Trebuie să remarc, cum, de altfel, reiese din paginile amintite, că ignoram în mare măsură ce se întîmpla. Oricît ar părea de neverosimilă această ignoranţă, am constatat-o şi în cazuri mai crase: o parte a poporului german a ignorat existenţa masacrelor în masă, a lagărelor de exterminare. Mai multe persoane mi-au declarat aceasta şi nu mă îndoiesc de sinceritatea unor asemenea afirmaţii întrucît însăşi scriitoarea Ana Novac, care a fost timp de un an internată la Auschwitz mi-a mărturisit că n-a avut habar că atîţia oameni erau gazaţi şi arşi în cuptoare, deşi dispăreau din preajma ei, deşi vedea fumul ieşind din coşuri... Sînt pesemne realităţi de neimaginat încît ne îndoim de înseşi percepţiile noastre...” (p. 281)

Memoria ca zestre este una dintre cele mai interesante mărturii privind începuturile perioadei staliniste în România. Cartea unei tinere de 24 de ani, debordînd de vitalitate, adaptabilă la orice situaţie, vag iresponsabilă, care trăieşte din plin boema proletcultistă. O carte pe alocuri scandaloasă, dar obligatorie pentru toţi cei care se mai întreabă cum a fost posibil ca scriitori importanţi ai epocii să se pună, adesea cu masochistă voluptate, în slujba prostului gust şi a imbecilizării programate.



Nina Cassian, Memoria ca zestre, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2003, 370 pag.