Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

uricele şi iscusinţele limbii:
Zidul de Andrei Ionescu

Motto: in urbe praesidio
(2 Regi 18,3)

Când cetăţile sunt sfărâmate, pomenirea lor piere, ne asigură Psalmul 9,6: civitatem eorum destruxite: periit memoria eorum in sonitu. Pomenirea cetăţilor piere „în sunet” (potrivit versiunii româneşti), adică năruindu- se cu zgomot. 

La noi cuvântul cetate n-a pierit, chiar dacă uneori spunând „la cetate” ne referim doar la ruinele unei cetăţi. A pierit însă urbea, a cărei amintire dăinuie totuşi în hrubele adăpostirii daco-romanilor cotropiţi de migratorii păgâni. Dovadă a stăruinţei de locuire în cumplita perioadă a migraţiilor pustiitoare cărora n-au pregetat totuşi să le opună rezistenţă. Arheologia confirmă refacerea aşezărilor fortificate din trecut şi întărirea lor cu ziduri. Ziduri de piatră aveau nu numai cetăţile, ci şi urbele, în orice caz multe dintre ele, dar, pe lângă urbes murate, existau şi urbes absque muris, în genul târgurilor de mai târziu. Acestea au pierit mai uşor.

Zidul e tot un cuvânt latin, nu slavic, ci dimpotrivă, am putea zice. E cuvântul folosit de vorbitorii de latină (praesidium = loc întărit, garnizoană, dispozitiv de apărare) pentru a desemna hotărârea lor de a opri atacurile hunilor, avarilor, bulgarilor, maghiarilor etc.

Astăzi se ştie că distrugerea aşezărilor urbane din spaţiul locuirii noastre n-a fost nici totală, nici definitivă. În fosta provincie romană Dacia, de pildă, arheologii au constatat vieţuirea comunităţilor daco-romane în cursul veacurilor IV şi V pe ruinele vechilor oraşe sau în apropierea lor. Mai mult, unele dintre fostele oraşe, bunăoară Sarmisegetusa, au fost pentru câtva timp transformate în fortăreţe. Urme de vieţuire creştină daco-romanică se găsesc şi printre ruinele altor oraşe romane ca Apulum, Potaisa, Napoca, Tibiscum din veacurile IV-VII.

Ei bine, tocmai în această perioadă de refacere sau reparare a urbelor distruse capătă o importanţă primordială zidul de apărare, de care ne vom ocupa în secvenţa de astăzi. Cuvântul provine din praesidium, care avea înţelesul de apărare, protecţie, ajutor. Regis praesidia era garda regelui. În accepţie strict militară însemna aşadar chiar detaşament de apărare, corp de gardă, pichet, garnizoană sau poziţie întărită şi păzită de o garnizoană. Zidul devine astfel cel mai bun adăpost în vremuri de restrişte: praesidia periculis. Poarta principală a cetăţii, străjuită de turnuri, se chema porta praesidaria.

Cred că nu mai e nevoie să spun că sistemul de apărare prin ridicarea de ziduri n-a fost o invenţie a romanităţii orientale. În Sfânta Scriptură găsim precedente ilustre în condiţii similare. Bunăoară în 1 Macabei 12,35 se zidesc cetăţi întărite numite chiar praesidia: „aedificare praesidia” = a zidit cetăţile, iar Simon „a zidit cetăţile Iudei” = aedificabit praesidia Iudaeae (13,33).

În condiţiile invaziilor ce pustiesc oraşele prin incendiere, transformândule în ţăndări şi hîrburi („şi a ars turnurile împreună cu toţi cei dinăuntru” = et incendit turres eorum ignis cum omnibus qui in eis erant, 1 Macabei 5,5), se cerea mai multă mobilitate pentru apărători. Desigur, cetăţile nu încetează a fi apărate şi uneori dăinuie (dovadă păstrarea cuvântului), însă urbele dispar, iar conducătorii rezistenţei de repliere şi hărţuială se înconjoară de cohorte, devenite cu vremea curţi domneşti. În epoca pe care o cunoaştem mai bine a veacului de mijloc domnii aveau curţi (cohorte) în mai toate oraşele importante.

Castrul nu se păstrează ca atare, dar, ca şi urbea, dăinuie deghizat chiar în cuvântul pe care l-am folosit puţin mai devreme (şi nu întâmplător, ci în modul cel mai firesc şi „etimologic”) pentru a-i surprinde soarta, anume a păstra. Chiar definiţia ne trimite la etimon: „a ţine la loc singur păzind cu grijă” (DA). Războiul de apărare impune păstrarea cu străşnicie în castre a însemnelor militare: „Steagul cel sfânt fusese până în acea iarnă păstrat cu sânţenie (s,n) în Damasc” (Bălcescu).În castru încerci să rezişti închizându-te când eşti încercuit şi făcând rezerve de hrană, între care un loc important îl are pastrama. Pentru cei adăpostiţi în cetatea asediată era o problemă de viaţă şi de moarte priceperea de a prepara carnea astfel încât să se păstreze nealterată. Să ne amintim câteva expresii ce par a fi mai curând reminiscenţele etimonului latin al fortificaţiei apărate (castra) şi mai puţin ecouri de reţete culinare: a ţine la pastramă (adică închis), a face pastramă (a bate foarte tare), a se face pastramă (a slăbi foarte tare) şi, în sfârşit, a pune la pastramă (a ucide).

În acest scenariu al apărării îşi află explicaţia etimologică şi alte cuvinte din domeniul militar. Bunăoară, tabăra (din ad bella şi/sau debellare), cuvânt care în română a înlocuit castrul. Sau popreala, din proelium = luptă.

Şi pentru că în această perioadă la care ne-am oprit astăzi (a creştinării masive şi identitare care începe sub Constantin cel Mare) Cartea Sfântă constituia cheia interpretării evenimentelor, ne vom lămuri mai bine asupra evoluţiilor semantice prin câteva exemple biblice.

Revenind la aşezările urbane, urbes, am văzut puţin mai înainte că ele puteau fi prevăzute cu ziduri, dar la fel de bine puteau să fie fără ziduri: murate an absque muris (Numererii 13,19). Ceea ce ne ajută să înţelegem că sistemul de apărare al aşezărilor urbane nu era complet despărţit de acela al aşezărilor rurale şi suburbane. Să nu uităm că în română se admite că satul, de când s-a întâlnit forma veche fsat, provine dintr- un fossatum latin, care posedă, cum arată şi numele, un şanţ şi un val de pământ sau parapet.

Să ne amintim cât de des pomeneşte Caesar de întărirea taberei cu parapet şi şanţ: castra vallo fossaque munire, şi cât de minuţios ne descrie Vergiliu operaţia de marcare a circuitului zidurilor printr-o mică brazdă de pământ: ipse humili designat moenia fossa.

Valul şi şanţul erau elemente comune pentru întregul sistem de apărare. Nu se poate concepe zona urbană complet despărţită de zona suburbană. De altfel, ele sunt pomenite frecvent împreună, ca de pildă în Deuteronomul 14,4: urbes et suburbana eorum = “ cu împrejurimile lor”.

În această zonă suburbană mi se pare foarte plauzibil să se afle provenienţa pulpanei, gândindu-mă la viteazul voivod ce-şi întîmpina duşmanul, vorba poetului, sub pulpana pădurii, la fel ca luptătorii de altădată sub zidurile urbei. În absenţa zidului acum năruit, pădurea îi ţine locul şi devine marele adăpost sigur al neamului, cum ne învaţă C. C. Giurescu. Străbunii au fost nevoiţi să-şi surprindă duşmanul în locuri de primejdie, să-şi sporească mobilitatea pe măsură ce cădeau cetăţile şi urbele murite sau murate şi să tăbărască asupra vrăjmaşilor la liziera pădurii cu copaci înţinaţi, sau în marginea mlaştinilor înşelătoare, sau la posade.

În Cartea Sfântă, Dumnezeu însuşi porneşte la luptă tăbărând asupra duşmanilor: „Voi intra Eu însumi în luptă” = debellabo, îi spune El lui Ieremia. Tot în Ieremia 50,42 se prefigurează în latină apărarea prin oprirea duşmanului şi eventual poprirea lui: sicut vir paratus ad proelium contra te = „ca unii gata să lupte cu tine”.

În Isaia 7,1, pentru „cuprinderea cu război” se foloseşte tot verbul debellare, la fel ca în Ieremia. Îngerul Domnului „a bătut în tabăra Asirienilor = percussit in castris Assyriorum şi „s-a războit împotriva lor” = et ipse debellavit eos, adică „a tăbărât asupra lor”.

Aşa se face că de la o vreme cuvântul tabără a înlocuit castrul (castra, orum), probabil insuficient de mobil, deşi în latină se pomeneşte des de mutarea castrului, movere castra. Din tabăra mobilă poţi tăbărî mai uşor asupra duşmanului, purtând lupte (proelia) pentru a-l opri.

Apărarea era desemnată de obicei prin verbul apparare = a pregăti: apparare bellum, dar şi prin cuvântul ce va dobândi un rol hotărâtor în sistemul de apărare, anume praesidium: recessit ab eis omne praesidium, li se dau asigurări israeliţilor despre popoarele din pământul făgăduinţei (Numerii 14,9): „Ei n-au apărare, iar cu noi este Domnul! Nu vă temeţi de ei”. Altfel spus, n-au ziduri sau fortificaţii de apărare.

Despre români se ştie însă că aveau un sistem propriu de apărare, cum nii arată şi celebra diplomă maghiară pe oştenii din munţii Făgăraşului, cum apparatu suo bellico.

Oştenii „destionici la luptă” sunt numiţi în Cartea judecătorilor 20,17 paratores ad pugnam, apărători pregătiţi să înfrunte duşmanul, să se lupte cu el, parare ad pugnam sau ad proelium, ca în 1 Regi 17,8, când israeliţii sunt întrebaţi de către Goliat înainte de celebra luptă cu David: „De ce aţi ieşit voi să vă războiţi? = quare venisti parati ad proelium?”. În Ioil 2,15 este consemnată de asemenea oştirea (propulus fortis) „aşezată în linie de bătaie” = praeparatus ad proelium.

Într-un exerciţiu de provenienţă sau moştenire etimologică, am putea, folosind cuvintele derivate în română din parare şi proelium, să punem întrebarea lui Goliat adrestă israeliţilor în felul următor: De ce aţi venit să vă apăraţi şi să ne opriţi (sau popriţi)? Putem spune de aceea că simpla existenţă a expresiei parare in proelium, cu derivatele ei româneşti, constituie o dovadă lingvistică peremptorie a caracterului defensiv pe care l-au avut la noi războaiele.

Revenind la zid şi la David, putem constata că în legătură cu regele cuvântul praesidium este folosit foarte frecvent, fie când se află „în cetate” (in urbe praesidio, adică în urbea cu zid, 2 Regi 18,3), fie când e „păzit” de Dumnezeu (statuit praesidium).

La fel în 1 Paralipomena, când David se afla „în cetăţuie” = erat in praesidio. Tot cu praesidium se exprimă „ajutorul” dat cuiva: „Îţi voi veni în ajutor” = ero tibi in praesidium (18,13), îl asigură regele pe fratele său.

Dintre toate cuvintele din sfera militară a moştenirii latine zidul (provenit din praesidium) a avut soarta cea mai norocoasă. În perioada migraţiilor se poate spune că apărarea cu ziduri devine preocuparea principală, la fel ca altădată pentru israeliţii Vechiului Testament. „Dărâmaţi casele (Isaia 22,10) ca să întăriţi zidul” = destruxisti domos ad muniendum murum. Aceeaşi preocupare pentru ridicarea zidului de apărare transpare în versetul 30,13, unde păcatul e comparat cu o „spărtură într-un zid înalt (muro excelso), care dintr-odată şi pe neaşteptate se părbuşeşte”. Pentru că păcatul, în concepţia creştină, atrage înfrângerea pe câmpul de luptă, iar înfrângerea era socotită îndeobşte, în acele vremuri de credinţă ferventă, pedeapsa binemeritată dată de Dumnezeu pentru păcatele omului. De aici se naşte o adevărată obsesie pentru zidul de apărare.

Chiar năruit şi părăsit, chiar neisprăvit, zidul nu încetează să fie un reper esenţial şi punctul de spirijin absolut necesar pentru refacerea tradiţiei. O baladă ca Meşterul Manole e grăitoare în acest sens. Locul de mănăstire şi de pomenire e căutat la ruinele zidului sacru al jertfei din trecut, unde urmaşii se întorc pentru a relua înfruntarea destinului şi jertfa mântuitoare. La Rovine, în câmpii, cum ne spune Poetul, evocând bătălia neatârnării din vremea lui Mircea cel Mare.

Nu pot încheia fără să aduc un cald omagiu unuia dintre maeştrii mei (şi al multor altora), desigur, într-ale lingvisticii, profesorului emerit Alexandru Niculescu, cu prilejul recentului articol publicat în nr. 30-31 al revistei, despre numele lui Dumnezeu în română. Cu acest studiu magistral s-ar putea deschide, în chip de firească, temeinică şi ziditoare începătură, o binevenită reeditare a celor peste două mii de pagini ale lucrărilor domniei sale, de mult epuizate, despre locul şi profilul limbii române între limbile romanice.

Ce potrivit elogiu îi aducea cândva profesorului Ana Blandiana, mărturisind că scrierile lui au făcut-o să privească limba română ca pe o minunată poveste.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara