Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Tropice Surâzătoare:
Zîmbetul brazilian de Mihai Zamfir

Oamenii zîmbesc pretutindeni, iar zîmbetul rămîne cea mai directă manifestare de prietenie faţă de un cunoscut sau, mai ales, faţă de un necunoscut: înaintea unui cuvînt sau a unei interjecţii ce înlocuieşte fraza întreagă, poate apărea, complement salutar, zîmbetul. Departe de a fi o primă etapă către rîs, zîmbetul se transformă de multe ori în contrariul rîsului. Pentru că rîsul, manifestare exclusiv umană, este rezumatul şi concluzia unei întîmplări, a unei istorii, a atitudinii în faţa vieţii, a entuziasmului ori chiar a disperării; nu e niciodată inocent, ci urcă la suprafaţă din străfunduri, antrenînd întreaga fiinţă. Pe cînd zîmbetul, comun oamenilor şi altor fiinţe, este o introducere, o luare de cunoştinţă, o prefaţă la ceva. E un act iniţial, nu unul final, deschidere, nu închidere.

E greu de mimat rîsul: de aceea, un rîs forţat zgîrie urechile, sună fals, se apropie de indecenţă, ca şi hohotitul exagerat. Puţini îl încearcă, iar cei care îndrăznesc o fac pe socoteala lor, pentru că ceilalţi îi condamnă sau îi dispreţuiesc. Pe cînd zîmbetul... Chiar dacă ulterior nu-ţi vor comunica nimic, mulţi se opresc la gestul iniţial, la abordarea simpatică, la manifestarea bunăvoinţei pentru bunăvoinţă.
Dar această formă solară de relaţie interumană nu e nici ea ferită de distorsiuni. în lumea noastră, zîmbetul-promisiune neonorată e mult mai răspîndit decît cel autentic: el a devenit zîmbetul profesional, zîmbetul studiat, zîmbetul funcţionarilor, al politicienilor şi al actorilor de cinema; este zîmbetul în spatele căruia nu se ascunde nimic. Tocmai pentru că reprezintă falsitatea absolută, nu se dobîndeşte în mod spontan, ci în urma unor îndelungate exerciţii. Performanţă primordial fizică, uneori la fel de greu de obţinut ca şi ridicarea halterelor, el a devenit astăzi obligatoriu pentru zone tot mai întinse ale societăţii, direct dependente de operaţiunea smile.

La sosirea în Brazilia, te uimesc multe lucruri, dar cel mai mult te uimeşte zîmbetul: zîmbesc oamenii serviciilor publice, personalul hotelurilor şi al restaurantelor, oamenii cu care intri în contact, dar mai ales necunoscuţii de pe stradă, lumea care te zăreşte pentru întîia oară. Covîrşit de atîta amabilitate, străinul venit din Emisfera Nordică se crispează: chiar toată lumea să fie atît de bună pe cît pare? în spatele zîmbetelor se ascunde oare cu totul altceva?
Adevărul nu iese la iveală imediat, ci doar treptat, pe măsură ce eşti confruntat cu sute şi sute de zîmbete. Dacă o anumită categorie umană zîmbeşte doar autentic, această categorie este cea a copiilor. Copiii apar sau încruntaţi, nefericiţi şi furioşi, sau zîmbitori. Dar atunci cînd zîmbesc, ei nu se prefac, ci procedează cu cea mai mare sinceritate. Prin zîmbet, ei se dezvăluie integral. Copiii surîzători sunt oamenii cumsecade de mîine, cei care vor face celorlalţi mai degrabă bine decît rău. Zîmbetul brazilian este eminamente infantil: nu dezvăluie caracterul celui care zîmbeşte, ci marchează mereu un pas către celălalt, indiferent cine ar fi el. Pe brazilieni îi interesează cu adevărat cu cine stau de vorbă, de unde vine el, în care parte a pămîntului se află ţara lui, ce vrea să facă aici şi, mai ales - întrebare sacramentală - dacă îi place sau nu în Brazilia; răspunsul la cea din urmă întrebare trebuie să fie, obligatoriu, da, pentru că altfel zîmbetul interlocutorului s-ar şterge.

Există, bineînţeles, şi o subţire pătură suprapusă, europenizată sau americanizată, care zîmbeşte doar din cînd în cînd; din fericire, categoria nezîmbitorilor nu depăşeşte unu sau doi la sută din totalul popu­laţiei, astfel încît zîmbetul rămîne oricum majoritar. Aflat pe feţele tuturor, zîmbetul brazilian ajunge o emblemă insubstituibilă. Păstrat în condiţii de viaţă mai degrabă vitrege, în suferinţe şi în lipsuri, zîmbetul brazilian afişează, fără nici o reticenţă, candoarea.
Un astfel de popor întruchipează, probabil, copilăria umanităţii - nu pe o scară istorică, ci pe una ideală. Vor trebui să treacă secole pînă cînd aici, la Tropice, inocenţa copilăriei să fie înlocuită de angoasele adolescenţei. Dar pînă atunci e încă mult timp, iar această tristă schimbare nu ne va mai interesa.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara